Complexul prezidenţial

După demisia aparent intempestivă a lui Victor Ponta din poziţia de preşedinte al partidului, urmată de alegerea lui Liviu Dragnea ca preşedinte interimar al PSD, criza principalului partid de guvernămînt a revenit în atenţia publicului. Se va schimba PSD după Ponta? De fapt, acest episod era deja previzibil încă din seara de 16 noiembrie 2015. Impactul politic al insuccesului lui Victor Ponta de la alegerile prezidenţiale urma să fie decantat, iar istoria partidului arăta că, în astfel de ocazii, cel înfrînt, cu o singură excepţie, urma să fie înlăturat din conducere. Privind retrospectiv, Victor Ponta a reuşit să reziste cel mai mult, dar asta pentru că era prim ministru. Din momentul în care capacitatea sa de a rezista la şefia guvernului a devenit incertă, după ce pe 5 iunie DNA l-a declarat suspect, iar preşedintele Klaus Iohannis i-a cerut demisia, poziţia sa era periclitată. Cel mai probabil, Victor Ponta a anticipat, prin demisia sa din fruntea PSD, o mişcare a inamicilor săi interni.

Născut din criză, supravieţuind de la o criză la alta, dar sperînd să depăşească impasul structural în care se află dintru început, PSD pare inapt să trateze eficient slăbiciunea sa fondatoare. Ataşat, de la debutul său forţat din vara anului 1992, unei instituţii unipersonale şi autoritare, preşedintele statului, FDSN (cum s-a numit în primul său an de viaţă) nu a fost altceva decît un vehicul politic improvizat în doar trei luni, între iunie şi septembrie, pentru a-i permite lui Ion Iliescu să cîştige alegerile prezidenţiale din 1992. Partidul s-a născut cu şi dintr-un complex prezidenţial. Un complex prezidenţial nerezolvat, care a contribuit la erodarea rapidă a legitimităţii tuturor liderilor post-Iliescu, împiedicînd totodată maturizarea politică a organizaţiei.

Partid prezidenţial apărut peste noapte, PSD (FDSN-PDSR-PSD) a avut un parcurs politic presărat de crize postelectorale (1997, 2005, 2010, 2015), care se pliau pe fundalul unei neterminate crize de succesiune faţă de liderul fondator. Primul preşedinte al FDSN, Oliviu Gherman, a condus discret între 1992 şi 1996, fiind repede dublat de un Adrian Năstase mult mai dinamic, care din 1993 a şi devenit preşedinte executiv. Acest dualism instituţional, preşedinte-preşedinte executiv, a lăsat urme adînci în cultura organizaţională pesedistă. Situaţia se va repeta cu Ion Iliescu şi Adrian Năstase, apoi între Mircea Geoană şi Adrian Năstase şi, mai spre zilele noastre, între Victor Ponta şi Liviu Dragnea.

În cei 23 de ani de existenţă, PSD a avut deja cinci preşedinţi, fără însă să depăşească criza de succesiune – imaginea liderului fondator a fost mereu dominantă. După Oliviu Gherman, în 1996, după înfrîngerea sa în alegerile prezidenţiale, Ion Iliescu a devenit, pentru prima şi ultima dată, preşedinte formal al PDSR (din 1997 pînă în 2000). După realegerea lui Ion Iliescu ca preşedinte în 2000, PSD (aşa cum se va numi partidul începînd cu 2001) intră într-o nesfîrşită fază de tranziţie, care dublează ciclul prezidenţial. Aşa se face că preşedinţii partidului, aleşi după alegeri prezidenţiale (2000, 2005, 2010, 2015?), sînt înlăturaţi imediat după înfrîngerea lor: astfel, s-au succedat la conducerea partidului Adrian Năstase (2000-2005), Mircea Geoană (2005 – 2010) şi Victor Ponta (2010-2015). Mai mult, două din crizele postelectorale, în 1997 şi 2010, au dus la desprinderea din PSD a noi partide, mai întîi APR, mai apoi UNPR.

Complexul prezidenţial, suprapus crizei de succesiune, a împiedicat PSD să-şi construiască o organizaţie flexibilă. În comparaţie cu fostul PD, partid cu reală vocaţie electoralistă, PSD a părut întotdeauna un partid greoi. Mare, şi din această cauză încet şi mereu uşor de pus în defensivă. Orientat spre cîştigarea alegerilor prezidenţiale, PSD a privilegiat structurile birocratic-teritoriale în raport cu cele ideologice. Aşa se face că PSD cîştigă alegerile locale, mai ales cînd acestea nu sînt competitive, dar nu poate face saltul spre o majoritate prezidenţială.

Ipoteza complexului prezidenţial al marilor partide de la noi explică atît perpetuarea blocajului constituţional dintre preşedinte şi primul ministru, cît şi cronicizarea coabitării. Mai mult, sistemul de partide, care corespundea iniţial unei sistem politic cu vocaţie parlamentară, a fost fasonat în funcţie de prioritatea pe care o reprezentau alegerile prezidenţiale. Aşa a şi apărut noul PNL, un fel de replică a vechiului PNŢ. Dacă PNŢ-ul interbelic făcea joncţiunea dinte ţărăniştii regăţeni şi naţionalii ardeleni, obligaţi să se unească din cauza primei electorale introdusă de reforma electorală din 1926, PNL şi PDL au fuzionat doar pentru că astfel puteau aspira la cîştigarea alegerilor prezidenţiale.

În forma sa actuală, sistemul de partide româneşti nu permite o prea mare flexibilitate. Iar sistemul constituţional nu oferă soluţii de rezolvare a problemelor ivite dintr-o coabitare conflictuală. Impasul politic actual, în care comunicarea instituţională dintre un preşedinte recent ales şi un prim ministru înfrînt atît în alegeri, cît şi în propriul partid, dar care nu poate fi schimbat, este expresia directă a acestui sistem. Cu sau fără Victor Ponta la conducerea sa, PSD nu poate părăsi guvernarea fără să-şi compromită şansele de a obţine un scor bun la alegerile locale. Aşa se face că Victor Ponta rămîne pentru o perioadă indeterminată premier, pînă cînd sprijinul politic de care dispune se evaporă. Indiferent de soarta lui Victor Ponta, PSD va rămîne prizonierul crizei de succesiune. Şi după 10 ani de cînd nu mai este preşedintele ţării, Ion Iliescu rămîne în continuare personajul central din partid, imprimînd acestuia aceeaşi logică prezidenţialistă ca în 1992. Dar România este deja într-o altă etapă istorică.